Maria Buruiană – Epilog

După moartea sângerosului dictator bolşevic, Stalin, toate procesele intentate participanţilor la mişcarea de rezistenţă antisovietică din Basarabia, cu excepţia (de regulă) a cazurilor celor condamnaţi la pedeapsă capitală, au fost revizuite şi recalificate.

În zilele de 18-19 ianuarie 1955, procuratura districtului militar Odesa a examinat, desigur din ordinul instanţelor superioare de stat, sentinţa din 20-24 ianuarie 1951, deci şi cazul Mariei Buruiană. S-a constatat încă o dată legătura ei strânsă cu luptătorii activi ai Armatei Negre, în special prin faptul că îi adăpostea la ea în casă, îi ajuta să se ascundă de organele de represiune şi îi aproviziona cu hrană, dar s-a stabilit totuşi ca fiind nedreaptă calificarea acestei activităţi în conformitate cu articolul 19-54-1 „a” din CP al RSSU. De aceea procuratura a propus a recalifica această activitate în conformitate cu articolul 19-54-17 din acelaşi cod şi cu decretul menţionat mai sus, din 04.06.47, drept care „pedeapsa să fie redusă la 8 ani detenţie în lagăr de muncă corecţională, cu pierderea drepturilor civice pe termen de trei ani şi cu confiscarea averii”. Această propunere a fost aprobată, la 17 februarie 1955, de către o comisie specială a RSSM „pentru reexaminarea dosarelor penale ale persoanelor condamnate pentru activitate contrarevoluţionară”. 

În atmosfera în care părea că se auzeau căzând zdrobitoarele lanţuri ale sclaviei comuniste şi că începeau să fie dosite instrumentele infernalei maşini de tortură kaghebistă şi enkavedistă, numeroasa armată a deţinuţilor politici se vedea îndemnată a cere să i se facă dreptate. În lagărul de la Dubrova, din Mordovia, unde muncea din greu la o fabrică în calitate de motoristă, Maria Buruiană reuşi să convingă pe o deţinută care ştia bine reuşeşte să-i scrie, pentru 20 de ruble, o plângere pe care a trimis-o la 1 august 1955 Procuraturii Militare Generale a URSS. În afara faptului că se referea la fărădelegile menţionate mai sus, scrisoarea era în general un strigăt de durere şi disperare pentru că organele sovietice de represiune i-au distrus viaţa şi i-au nenorocit copiii. Ea cerea să-i fie reexaminat cazul şi să fie lichidată nedreptatea care i s-a făcut. Se înţelege că plângerea ei n-a fost luată în seamă de nimeni. 

Condamnarea, la Congresul al XX-lea al PCUS, a manifestărilor celor mai grave ale terorismului de stat ce se practica în Rusia Sovietică a creat impresia,în linii generale falsă, cum că în Ţara Sovietelor se instaura, în sfârşit, o atmosferă de transparenţă şi liberalizare. Drept urmare, la 24 martie 1956, Sovietul Suprem al URSS a înfiinţat o comisie pentru examinarea unui imens număr de dosare, inclusiv politice. Comisia a examinat cazul Mariei Buruiană la 20 iunie 1956, fără însă a recunoaşte fărădelegile la care s-a dedat faţă de ea aşa-zisa justiţie sovietică. „A recunoaşte acuzarea Mariei Buruiană ca fiind întemeiată, se spune în concluzia comisiei, dar ţinând cont de buna ei purtare în lagăr, de atitudinea sa conştiincioasă faţă de muncă, a reduce termenul pedepsei la ceea ce a fost deja ispăşit şi a o elibera din detenţie”. 

La două zile după adoptarea acestei hotărâri, conducerea lagărului de la Dubrova îi înmâna fostei deţinute o adeverinţă, cum că era eliberată şi urma calea spre casă, la Condrăteşti, în Moldova. 

Deci, după lungi şi grei ani de detenţie, de maltratări, umiliri şi muncă silnică gratuită, femeia-martir a revenit la vatră. Credea că a scăpat, în sfârşit, de coşmarul Gulagului. Dar speranţa aceasta a devenit realitate doar în parte. 

La doar câteva luni după întoarcerea Mariei acasă, în Condrăteşti îşi făcu apariţia un ofiţer KGB, pe nume Mamalâga, şi calvarul anchetei bolşevice reîncepu cu o tenacitate şi cu un scop foarte bine reliefate în procesul-verbal întocmit de lacheul Moscovei. Bravul simbriaş al regimului de ocupaţie a avut grijă să terorizeze femeia în aşa măsură şi să alcătuiască, în baza „mărturiilor” smulse de la ea (plus rodul propriilor sale invenţii, impuse de delicata misiune cu care fusese trimis la Condrăteşti), un document care avea sarcina dublă: pe de o parte, de a arunca o umbră cât mai deasă asupra fostei deţinute, iar pe de altă parte, de a lustrui cât se putea mai bine sistemul sovietic de represiune. Speriată de însuşi faptul reluării cercetărilor şi exasperată de tortura psihologică aplicată de anchetatorul Mamalâga, Maria fu nevoită (în orice caz, aşa rezultă din procesul-verbal) să-şi recunoască vinovăţia pentru participare la mişcarea de rezistenţă antisovietică. Totodată, kaghebistul a forţat-o să declare că, pe parcursul anchetei din 1950-1951, nu a fost supusă nici unui fel de maltratări şi că „întreruperea sarcinii şi avortul spontan” (!?) s-au produs „ca urmare a dereglării sistemului nervos”. Mai mult decât atât, menţionatul document conţine nedesimulate referinţe batjocoritoare şi umilitoare la adresa celei anchetate. 

Aceste fapte demonstrează grăitor că dispariţia lui Stalin şi slabul dezgheţ hruşciovist schimbaseră prea puţin sistemul dictatorial şi inuman sovietic şi mai cu seamă politica imperială a Kremlinului faţă de teritoriile şi popoarele subjugate prin masivele sale cotropiri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: